Fibra de carbon suferă o carbonizare la-înaltă temperatură (peste 1000 de grade ) într-un mediu cu gaz inert în timpul producției. Acest proces implică eliberarea de elemente non-de carbon (cum ar fi oxigenul și azotul) și rearanjarea atomilor de carbon, rezultând o structură dezordonată de grafit. Suprafața devine relativ netedă, lipsită de grupe funcționale active, manifestând astfel inerție și reactivitate scăzută. Ca fibră de armare în materialele compozite, aderența slabă dintre fibra de carbon și polimer, împreună cu legătura interfacială slabă, duce la o rezistență interlaminară scăzută la forfecare în compozitele cu matrice polimerică armată cu fibre-, afectând aplicațiile acestora. Îmbunătățirea suprafeței fibrei sau a proprietăților interfațale dintre fibra de carbon și polimer este crucială pentru obținerea de compozite cu matrice polimerică armată cu-fibră de carbon-de înaltă performanță.
Fibrele de carbon sunt supuse de obicei unui tratament de suprafață (cum ar fi anodizarea) și dimensionare înainte de a părăsi fabrica. Unii cercetători tratează în continuare suprafața fibrei de carbon pentru a crește rugozitatea suprafeței și grupurile polare, îmbunătățind astfel afinitatea acesteia cu polimerul. În prezent, metodele de modificare a suprafeței fibrelor de carbon includ în principal tratamentul de oxidare, tratamentul de acoperire a suprafeței, tratamentul cu plasmă, tratamentul de grefare a suprafeței, tratamentul cu raze gamma-și tratamentul cu ultrasunete.
